Tocmai am revazut “Ice Age”. Poate fi amuzant, insa acest film de desen animat m-a dus, instantaneu, cu gandul la valorile vietii: la prietenie, la curaj, la iubire, la dorinta de a trai, la puterea de a lua decizii in anumite momente ale vietii si la multe alte lucruri la fel de importante.

Cineva, imi spunea recent ca sunt cea mai curajoasa persoana pe care a intalnit-o si ca ma admira, fiind un simbol de urmat. Insa eu nu ma simt asa. Deocamdata, nu stiu daca toate alegerile mele au fost facute datorita curajului de a merge mai departe si de a razbi, ori din inconstienta si pe alocuri din prostie!

Este ciudat cum se schimba rolurile zilnic si cum ne luam repere de urmat de la o anumita persoana, persoana care la randul ei ne percepe ca un model de urmat. Am ajuns sa fim unii pentru altii ca indicatoarele rutiere.

Ce sa inteleg din asta? Ca nu ne cunoastem adevarata valoare decat prin aprecierea si raportarea la ceilalti? Si ca numai impreuna reusim sa atingem acel scop ultim, a intregului perfect?

Uneori, este dificil sa recunosti ca ai nevoie de altii pentru a fi constient de tine insuti. In ceea ce priveste lumea exterioara esti atat de constient de evolutia ei, incat este usor sa-i anticipezi miscarile viitoare. Dar cand vine vorba de tine, ai nevoie de altii ca sa te ridici, sa te analizezi, sa mai gasesi o calitate, sa te cunosti mai bine. Dar preocupat sa-i intelegi mai bine pe cei din jur (ori din simpla curiozitate de a afla mai mult despre altii), te lipsesti de energia, si uiti de tine. Uiti sa ai grija de sufletul si fiinta ta! Si in loc sa devii prieten mai bun cu tine insuti, traiesti alaturi de tine ca de un coleg de camera, de care uiti ca exista pana nu il vezi intrand sau pana cand nu il mai ai decat pe el, asa ca mine, acum.

Imi lipsesc prietenii si vietile lor. Acum ca nu mai sunt cu ei, simt ca pierd lucruri importante din viata lor. Simt ca nu mai am de ce ma lega si ce face. Inainte, daca aveau probleme, stiam ca vor veni la mine. Macar pentru un sfat sau pentru a avea un umar pe care sa planga. Insa acum, parca mi-am pierdut singurul lucru care ma facea sa raman cu picioarele pe pamant: realitatile altora, cu bune si rele.

Vreau sa scriu si sa imi exprim sentimentele. Dar sunt in pana de idei. Simt ca si cum in locul meu scrie un copil de sase ani, ce abia acum descopera literele si intelesul cuvintelor.

Soarta asta joaca uneori feste tare ciudate. Pentru ca nu mai am in fata realitatile altora, la care sa ma raportez, in care sa ma pierd, ma vad obligata sa stau fata in fata cu mine. E ca si cum cineva m-ar tine legata de un scaun, iar in fata mea as avea o oglinda. Sa te vezi atat de des, continuu si sa nu mai aiba nimeni care sa-ti raspunda, se transforma repede din amuzament, in exasperare.

O ora de meditatie cu mine insumi poate fi terapia cea mai buna pentru a gasi solutii la probleme, pentru a-mi incarca bateriile cu energie. Dar cand trec mai multe zile si eu tot cu mine am ramas, disperarea e un cuvant prea dragut pentru a descrie sentimentul. Vreau lume in jurul meu, sa acopere aceasta oglinda. Vreau prieteni, sa vorbesc cu ei. Vreau agitatie, dinamism. Vreau sa simt pulsul vietii, sa impart prosoapele cu prieteni inlacrimati, o sticla de bere cu un prieten, o tigara cu un coleg de servici. Ma plac, dar mai mult imi place cand sunt si cu altii.

Nu ma imbat cu apa rece. Stiu ca apropierea ascunde si parti negative. Deschisa in fata celorlati, ma expun riscului de a fi ranita. Uneori, ce spun unii nu sunt decat texte goale, cuvinte asezate intr-o ordine relativ corecta, ce transmit un mesaj sec, unele cu scopul de a-mi face rau. Stiu ca nu trebuie sa iau in serios tot ce spun oamenii, dar consider ca este vital sa stii sa citesti printre randuri si apoi sa compari concluziile.

Dar pana si “munca” asta, face parte din ceea ce presupune a trai intr-o societate, de a face alegeri, de a dezbate, de a da replici, de a avea in jur prieteni, amici, cunostinte si persoane mai putin simpatice.

De aici, de pe insula pe care singura am ales sa plec, un salut tuturor din partea mea!

Cateva randuri dintr-o carte pe care o citesc acum, m-au dus rapid cu gandul la plecarea mea de acasa. La bunica inlacrimata care se uita la mine cu ochii sai plini de dragoste si de durerea despartirii, la singurul prieten care m-a condus spre necunoscut.

Eram la locul stabilit si asteptam masina sa vina sa ma ia si sa ma duca departe, inconjurata de o liniste apasatoare, potrivita numai momentelor de despartire.

Nici nu au mai fost necesare cuvintele pentru a ne lua ramas bun. Stiam ce vrea sa spuna, el simtea tot ce gandeam. In acest timp eram privita, parca pe ascuns, de ochi scrutatori ce reflectau o durere greu de inteles pentru altii.

Erau priviri de apreciere, de amaraciune, de nesiguranta. Cu toate emotiile unei despartiri, aceasta privire incerca necontenit sa-mi dea putere sa merg mai departe, fara a privi in urma, incercau sa imi spuna ca ma va astepta.

Tacerea, sacra, prin intensitatea emotiilor, a fost in cele din urma sparta de zgomotul neprietenos al masinii in care trebuia sa ma urc. Nu m-am gandit niciodata la o masina ca la un lucru blamat, un mic monstru care avea sa marcheze un moment atat de important din viata mea. Insa, in acele momente o percepeam ca fiind singura responsabila in “disparitia” mea fizica.

M-am urcat si am privit un urma trista, cu sufletul sfasiat in mii de bucatele, multe dintre ele inghetate pentru totdeauna in tristea acelei clipe.

Uitandu-ma in urma, ma gandeam: vrea sa opreasca timpul in loc cu picioarele lui de plumb, vrea sa impiedice scurgerea lui ca sa nu-i reuseasca indepartarea de el!

Cateva clipe scurse in liniste, o scurgere palpabila, ca senzatia pe care o ai atunci cand atingi cu palma un rau si simti apa cum curge.

Dupa ce si-a aprins tigara, tragand nervos din ea, razbunandu-se pe secunda ce m-a departat de lumea lui, a demarat in tromba apasand pedala acceleratiei. A disparut, indreptandu-se insa in directia opusa celei pe care eu urma sa merg.

Iar intre noi nu a mai ramas decat fum. Cel din tigara aprinsa de el, si care nici nu a avut timp sa se ridice, cel al motorului masinii lui si a “monstrului” meu, masina in care se aflau cativa pasageri si un catel.

Acela a fost momentul meu de “hotar”, intre universul cunoscut si cel in care urma sa intru. Si in timp ce eu ma indreptam spre un nou inceput, el se refugia in cel vechi.

Din clipa in care si-a aprins tigara am inceput sa ii simt lipsa. Era langa mine, dar il simteam departe. Anticiparea dorului care urma sa fie ingreunat cu fiecare kilometru de distanta.

La fel de intens simt departarea fata cele de trei suflete atat de apropiate mie, care ma completeaza si imi dau o forta ce imi vine greu sa o definesc in cuvinte. Este vorba despre o ea (A), un el (B) si din nou o ea (A).

Dintre toate literele alfabetului, ei se reduc la primele doua, ca sa sublinieze parca importanta in ierarhia literelor.

Sunt doi de “A”. Si asa cum majoritatea alfabetelor lumii incep cu litera “a”, la fel si eu am avut parte de doua inceputuri. Cate unul pentru fiecare perioada importanta a vietii mele.

Acesti doi “A” sunt inceputurile a doua capitole total diferite, contrare, cu simboluri si experiente noi, care m-au adus la ceea ce sunt acum: “Ralu”.

Amandoua prezinta capitole diferite, care m-au fascinat de la prima “citire” sau poate chiar a doua. Dar odata prinsa de ele, am fuzionat instant. M-au fascinat atat de mult, incat am decis sa stau sa le analizez in detaliu. Dar demersul meu nu m-a ajutat sa cunosc nici macar jumatate din ceea ce ele reprezinta.

Ambele m-au fascinat prin complexitate. Prin simplul fapt ca “literele” lor, oricat de putine ar fi in alcatuirea numelui, dau nastere unui cuvant, iar acel cuvant unui sentiment.

Aceste nume, ceea ce ele reprezinta, erau si sunt in multe privinte antipodul meu. De aceea, am uneori senzatia ca am nevoie de ele pentru a fi, macar pentru cateva secunde, un o entitate implinita si fericita.

Acum insa, vad absenta lor cu ochii inimii, o simt si ma doare. O compar cu golul lasat de chipurilor decupate dintr-o fotografie. Am ajuns sa simt numai golul, fara sa mai vad uneori ce a ramas din “fotografia” vietii alaturi de ei.

Dar cand ii chem in gand, ii simt cum vin. Sunt zgomotosi, dar nimeni nu pretinde de la ei silentiozitate. Ma bucur ca sunt asa. Cand am nevoie de ei, sa urc pe mai departe pe scara invizibila a acestui nou destin, ii simt cum ma ajuta sa ma ridic, ma imping de la spate, sa urc cu incredere pe fiecare treapta, tot mai sus. Ii simt langa mine, in spatele meu, dar si in inaintea mea, chemandu-ma, incurajandu-ma, convingandu-ma sa inaintez pentru a ajunge la ei.

E ciudat cum cineva poate fi in trei dimensiuni simultan: in trecut, alaturi de mine in fiecare clipa in care ma gandesc la ei si in viitor, pentru ca stiu ca fiecare dintre ei apartine si urmatoarelor etape din viata mea.

Adesea, nu am cuvinte sa ii descriu. Sunt prea complecsi. E ca si cum te-ar pune cineva sa descrii culoarea verde, sentimentul de iubire sau raceala fulgilor de nea pe palma. Cuvintele nu isi au rostul.

Ei reusesc sa ma inteleaga pe mine, fara a fi nevoie de cuvinte. Stiu cum sa imi dea, fiecare in felul sau, acel punct de sprijin ce ma impiedica sa cad in abisul pe marginea caruia ma joc uneori neatenta, in adancul caruia privesc alteori cu tristete sau spre care unii ma forteaza sa ma arunce. Si pentru asta le multumesc!

Cine poate sa mai spuna ca ingerii pazitori sunt doar in povesti sau rugaciuni. Ei chiar exista, iar eu, norocoasa stiu exact unde sa-i caut. Cine se mai poate lauda, in afara de mine, ca are numerele de telefon si adresele de mail ale unor ingeri pazitori?

Imi pun ochelarii si ies sa cunosc lumea. Mica lor greutate, ignorata inainte, face din ei un scut de aparare. Si astfel, parca sunt ferita de priviri indiscrete si pline de curiozitate. In acelasi timp, lumea vazuta prin lentila ochelarilor pare mai aproape, mai insistenta si cere mai mult de la mine. Nu imi este insa prea clar in ce constau pretentiile ei. Daca aceste pretentii, total neintelese si ciudate, ca o gaura neagra a necunoasterii, incep sa fie prea presante si acaparatoare, ma retrag in cochilia mea, in spatele zidurilor de aparare, ce imi permit sa ma tin la distanta de lumea pe care inca nu o inteleg si nu stiu ce vrea de la mine, dincolo de cuvinte si de texte intr-o limba pe care abia acum incep sa o inteleg. Nu am crezut nicioadata ca simple cuvinte pot ridica o bariera atat de inalta intre mine si lumea din jur!

E frig si incerc cu disperare sa gasesc un gram de caldura! Ma plimb si inima imi bate de parca ar vrea sa evadeze din pieptul meu, sa se intoarca acolo unde se simte in siguranta si sa ma lase in urma. Ma uit debusolata in jurul meu pentru a-mi lua un punct de reper. Nu as vrea sa ma ratacesc. Departe de “casa” nu prea sunt, dar frica de necunoscut imi da fiori si nu lasa experienta sa-si spuna amprenta pe plimbare. Merg ca un mos ghemuit, care se uita ori in fata, ori in pamant, de frica sa nu i se vada fata plina de amaraciune si dezgust. Mai ridic ochii din cand in cand, uitandu-ma la oamenii din jurul meu, cautand parca simpatia si caldura care acum imi lipseste.

Insa pana la urma, ce poti vedea la o simpla privire? Deseori am impresia ca “ciocnirile” dintre oameni seamana cu o incrucisare a trenurilor de mare viteza. Nu se opresc decat in anumite statii, unde, timp de cateva minute isi trag sufletul si incearca sa socializeze, statii devenite “gari ale cunoasterii”.

Arunc priviri superficiale in jur, priviri ce nu corespund sufletului meu si care nu lasa sa se vada decat ceea ce poate simt in acel moment. Arunc priviri parca haituite spre cei pe care de-abia ii percep intr-o lumina chioara si care dispar din campul meu vizual inainte de a fi avut timpul necesar sa inregistrez figura lor. Ma opresc intr-o statie de autobuz. Locul in care am impresia ca ne oprim cu totii pentru a trage o gura de aer si a ne pune gandurile in ordine. Vad oamenii si imi dau seama ca fiecare are o lume a lui. In fiecare privire descopar altceva, poate un suflet haituit de singuratate si nesiguranta, poate un altul plin de griji cotidiene si de ce nu, poate unul plin de dragoste. Vad tinerii lipsiti de griji, plimbandu-se de mana, oprindu-se des sa fure un sarut si o mangaiere tandra, ca si cum lumea timpul s-ar oprit pentru ei in loc. In universul lor, tot ceea ce conteaza este iubirea resimtita la cote maxime. Vad batranii garboviti cum se uita la acestia, tanjind dupa acele vremuri si trec apoi cu capul plecat, inchizandu-se din nou in lumea lor.

Dar oare nu toate elementele care vor sa ne sugereze constanta, familiaritate si cunoastere intima reprezinta o amagire inventata pentru a ne linisti pe noi insine? Nu cumva ii interceptam incomplet pe ceilalti, ramanand doar cu prezumtii, cu fragmente de gandire si insusiri inventate, pe care noi li le atribuim?

Sa fie oare adevarat ca cea mai buna cale de a te cunoaste pe tine insuti este sa-l cunosti si sa-l intelegi pe altul? Sa fie oare curiozitatea de a patrunde in viata altuia compatibila cu contiinta scurgerii propriei vieti?