Cateva randuri dintr-o carte pe care o citesc acum, m-au dus rapid cu gandul la plecarea mea de acasa. La bunica inlacrimata care se uita la mine cu ochii sai plini de dragoste si de durerea despartirii, la singurul prieten care m-a condus spre necunoscut.

Eram la locul stabilit si asteptam masina sa vina sa ma ia si sa ma duca departe, inconjurata de o liniste apasatoare, potrivita numai momentelor de despartire.

Nici nu au mai fost necesare cuvintele pentru a ne lua ramas bun. Stiam ce vrea sa spuna, el simtea tot ce gandeam. In acest timp eram privita, parca pe ascuns, de ochi scrutatori ce reflectau o durere greu de inteles pentru altii.

Erau priviri de apreciere, de amaraciune, de nesiguranta. Cu toate emotiile unei despartiri, aceasta privire incerca necontenit sa-mi dea putere sa merg mai departe, fara a privi in urma, incercau sa imi spuna ca ma va astepta.

Tacerea, sacra, prin intensitatea emotiilor, a fost in cele din urma sparta de zgomotul neprietenos al masinii in care trebuia sa ma urc. Nu m-am gandit niciodata la o masina ca la un lucru blamat, un mic monstru care avea sa marcheze un moment atat de important din viata mea. Insa, in acele momente o percepeam ca fiind singura responsabila in “disparitia” mea fizica.

M-am urcat si am privit un urma trista, cu sufletul sfasiat in mii de bucatele, multe dintre ele inghetate pentru totdeauna in tristea acelei clipe.

Uitandu-ma in urma, ma gandeam: vrea sa opreasca timpul in loc cu picioarele lui de plumb, vrea sa impiedice scurgerea lui ca sa nu-i reuseasca indepartarea de el!

Cateva clipe scurse in liniste, o scurgere palpabila, ca senzatia pe care o ai atunci cand atingi cu palma un rau si simti apa cum curge.

Dupa ce si-a aprins tigara, tragand nervos din ea, razbunandu-se pe secunda ce m-a departat de lumea lui, a demarat in tromba apasand pedala acceleratiei. A disparut, indreptandu-se insa in directia opusa celei pe care eu urma sa merg.

Iar intre noi nu a mai ramas decat fum. Cel din tigara aprinsa de el, si care nici nu a avut timp sa se ridice, cel al motorului masinii lui si a “monstrului” meu, masina in care se aflau cativa pasageri si un catel.

Acela a fost momentul meu de “hotar”, intre universul cunoscut si cel in care urma sa intru. Si in timp ce eu ma indreptam spre un nou inceput, el se refugia in cel vechi.

Din clipa in care si-a aprins tigara am inceput sa ii simt lipsa. Era langa mine, dar il simteam departe. Anticiparea dorului care urma sa fie ingreunat cu fiecare kilometru de distanta.

La fel de intens simt departarea fata cele de trei suflete atat de apropiate mie, care ma completeaza si imi dau o forta ce imi vine greu sa o definesc in cuvinte. Este vorba despre o ea (A), un el (B) si din nou o ea (A).

Dintre toate literele alfabetului, ei se reduc la primele doua, ca sa sublinieze parca importanta in ierarhia literelor.

Sunt doi de “A”. Si asa cum majoritatea alfabetelor lumii incep cu litera “a”, la fel si eu am avut parte de doua inceputuri. Cate unul pentru fiecare perioada importanta a vietii mele.

Acesti doi “A” sunt inceputurile a doua capitole total diferite, contrare, cu simboluri si experiente noi, care m-au adus la ceea ce sunt acum: “Ralu”.

Amandoua prezinta capitole diferite, care m-au fascinat de la prima “citire” sau poate chiar a doua. Dar odata prinsa de ele, am fuzionat instant. M-au fascinat atat de mult, incat am decis sa stau sa le analizez in detaliu. Dar demersul meu nu m-a ajutat sa cunosc nici macar jumatate din ceea ce ele reprezinta.

Ambele m-au fascinat prin complexitate. Prin simplul fapt ca “literele” lor, oricat de putine ar fi in alcatuirea numelui, dau nastere unui cuvant, iar acel cuvant unui sentiment.

Aceste nume, ceea ce ele reprezinta, erau si sunt in multe privinte antipodul meu. De aceea, am uneori senzatia ca am nevoie de ele pentru a fi, macar pentru cateva secunde, un o entitate implinita si fericita.

Acum insa, vad absenta lor cu ochii inimii, o simt si ma doare. O compar cu golul lasat de chipurilor decupate dintr-o fotografie. Am ajuns sa simt numai golul, fara sa mai vad uneori ce a ramas din “fotografia” vietii alaturi de ei.

Dar cand ii chem in gand, ii simt cum vin. Sunt zgomotosi, dar nimeni nu pretinde de la ei silentiozitate. Ma bucur ca sunt asa. Cand am nevoie de ei, sa urc pe mai departe pe scara invizibila a acestui nou destin, ii simt cum ma ajuta sa ma ridic, ma imping de la spate, sa urc cu incredere pe fiecare treapta, tot mai sus. Ii simt langa mine, in spatele meu, dar si in inaintea mea, chemandu-ma, incurajandu-ma, convingandu-ma sa inaintez pentru a ajunge la ei.

E ciudat cum cineva poate fi in trei dimensiuni simultan: in trecut, alaturi de mine in fiecare clipa in care ma gandesc la ei si in viitor, pentru ca stiu ca fiecare dintre ei apartine si urmatoarelor etape din viata mea.

Adesea, nu am cuvinte sa ii descriu. Sunt prea complecsi. E ca si cum te-ar pune cineva sa descrii culoarea verde, sentimentul de iubire sau raceala fulgilor de nea pe palma. Cuvintele nu isi au rostul.

Ei reusesc sa ma inteleaga pe mine, fara a fi nevoie de cuvinte. Stiu cum sa imi dea, fiecare in felul sau, acel punct de sprijin ce ma impiedica sa cad in abisul pe marginea caruia ma joc uneori neatenta, in adancul caruia privesc alteori cu tristete sau spre care unii ma forteaza sa ma arunce. Si pentru asta le multumesc!

Cine poate sa mai spuna ca ingerii pazitori sunt doar in povesti sau rugaciuni. Ei chiar exista, iar eu, norocoasa stiu exact unde sa-i caut. Cine se mai poate lauda, in afara de mine, ca are numerele de telefon si adresele de mail ale unor ingeri pazitori?