Cotidian. Tot ceea ne înconjoară este, în esenţă, cotidian. Puţini dintre noi dau însă atenţie lumii înconjurătoare şi persoanelor întâlnite, întâmplător, în decursul zilei.

De când sunt în acest oraş, numit de unii “dorinţă”, de alţii “calvar” şi alteori “acasă”, pentru a mă putea deplasa din cartierul în care locuiesc până într-o zonă ceva mai activă, mai zumzăitoare, trebuie să iau tramvaiul nr. 4.

Nimic nu este ca acasă. Nici măcar tramvaiul nu opreşte dacă nu îl faci atent. Sunt staţii peste tot, dar nu opreşte în fiecare. Totul este în funcţie de dorinţele tale. Simţi ca eşti cumva lăsat să deţii controlul, însă, în substrat, nu este aşa. Tot condus de el eşti! Eşti condus de monotonie şi de obişnuinţă. Aceaşi rută în fiecare zi! Aceleaşi şine lustruite de roţile metalice şi tăioase.

Urc în tramvai şi îmi găsesc un loc la geam. Mă aşez cu gândul că voi contempla oraşul cu blocurile lui anacromatice şi puse la întâmplare, fără un plan urbanistic bine pus la punct. Însă, ceva îmi atrage atenţia. Un sunet suav şi o voce cunoscută. Stau câteva secunde şi încerc să îmi dau seama unde am mai auzit acel glas. Nu după mult timp, realizez că nu vocea îmi este cunoscută, ci limba. Mă gâdilă la urechi şi îmi oferă o senzaţie de cald, de bine.

Mă face să mă simt acasă: este ROMÂNA!

Cât este de plăcut! Dar senzaţia nu durează. Altceva întrerupe “melodia”. Este o altă limbă. Mă uit avidă de cunoaştere în jur şi observ un omuleţ zgribulit de răceala aerului de afară, vorbind la telefon. Parcă se ceartă cu cineva, însă nu pot fi atât de sigură.

Este, totuşi, o limbă pe care nu o cunosc. Nu mă pot decide dacă este japoneză, chineză sau coreană, iar chipul nu i-l pot vedea. Stă cu spatele. Mă las păgubaşă şi încep să mă uit în jur, căutând, din vedere, acea persoană care îmi oferise atâta căldură prin simpla rostire a cuvintelor.

Nu reuşesc să îl localizez, iar panorama mă frapează. Mă uit la chipurile oamenilor şi gândul îmi fuge instantaneu la Biblie, la Noe. Tramvaiul se transformă rapid într-o arcă. De data aceasta nu este populată cu animale din fiecare specie, ci cu oameni din diferite colţuri ale lumii.

Simţurile îmi sunt ascuţite şi curiozitatea nu îmi dă pace. Aşa că observ cum suntem cu toţii în acest “tub pe şine”: români, chinezi, musulmani, spanioli, portoricani, cehi şi polonezi. Toate aceste naţii, pe o singură rută. Mergem în linie dreaptă, amestecându-ne cu italienii. Este un amalgam nebun de limbi şi de culturi. Mă simt obosită!

Fiecare cu figura şi cu probleme lui. Unii gesticulează agitaţi, fără a reuşi să se facă înţeleşi. Alţii povestesc parcă poveşti fantastice şi se amuză de cine ştie ce lucru. Este un amalgam de sentimente. Te simţi exclus şi îndepărtat, pentru că nu reuşeşti să întelegi cuvintele ce zboară în jurul tău.

În acelaşi timp, realizezi că nu eşti singurul în situaţia de a fi străin într-o ţară străină! Totul, până la urmă, îţi dă o senzaţie de căldură, de pace, de convieţuire în perfectă armonie cu tot mapamondul.

Te simţi oarecum liber să vizitezi despre fiecare naţiune întâlnită în acest tramvai nr. 4.Şi l-am putea numi, puţin forţat, “un tramvai numit dorinţă”!

In ultima perioada am inceput sa admit, in mod repetat, ca nu inteleg in ce consta de fapt aceasta singuratate de care ne temem cu totii atat de mult si mai ales eu.

In fond, ce este ceea ce numim noi solitudine? Nu poate insemna doar lipsa oamenilor din jurul tau. Sunt momente cand degeaba esti inconjurat de anturaj, pentru ca in substrat tot singur te simti. Poti sta foarte bine langa o persoana pe care o consideri importanta si alaturi de tine; poti sa-i simti mirosul si atingerea, sa-i intelegi parca si gandurile, insa tot singur sa te simti. Sa se reduca totul oare la imposibilitatea celorlalti de a-ti intelege esenta?

Cum de te poti simti atat de singur pana si in momentele cand esti ovationat sau cand primesti un sfat dictat parca de o intelegere profunda? Deci nu este vorba doar de absenta fizica a celorlalti si nu are legatura nici cu ceea ce fac acestia. Atunci cu ce este relationata solitudinea?

Multi ar spune ca singuratatea ar putea merge mana in mana cu libertatea, insa pentru mine sunt doua lucruri antagonice. Daca singuratatea, in genere, ar simboliza momentul pierderii afectiunii, respectului, aprecierii altora fata de tine, de ce atunci nu esti capabil sa spui: “Foarte bine! Nu am nevoie de voi si de toate acestea. Acum sunt liber! Ma multumesc cu mine insumi.”? Acest fapt nu reprezinta oare o dovada ingrozitoare a lipsei de libertate?

Nu putem sa ne limitam doar la propria persoana, pentru ca tot ce intreprindem si gandim este, in fond, conditionat de existenta celorlati in viata noastra. Suntem, intr-un fel sau altul, sclavi ai altora asa cum si ei sunt, la randul lor, scalvii nostri. Deci pana la urma care este “stapanul”? Cred ca acest “stapan” poate lua diferite forme si avea multiple intelesuri. Poate fi la fel de bine un obiect, un loc de munca, un vis, un sentiment sau un om.

Putem “lega” singuratatea de lipsa unei comunicari eficiente sau de lipsa unei educatii sentimentate? Ne-am simti mai putin singuri daca am sti sa ne exprimam exact sentimentele prin cuvinte? Dar stau si ma gandesc ca exista atat de multi oameni pentru care totusi cuvintele nu isi au rostul. Sunt foarte multe persoane care comunica mult mai bine prin fapte si actiuni intreprinse decat prin cuvinte, pe care le considera fara esenta.

Deci, pana la urma, in ce consta aceasta singuratate de care imi este atat de frica si care imi apasa sufletul atat de tare?

Nu am mai scris de mult! Am si uitat cat de bine imi face, si sentimentul de implinire de la sfarsitul unei pagini. Cred ca nu am facut-o pentru ca mi-a plecat “editorul” ).  Stateam si ma gandeam acum de ce nu am mai scris. De ce cat timp ma simteam straina a fost un drog atat de constructiv si un medicament efervescent, si acum l-am dat uitarii?! Nu ca acum nu as mai fi straina, insa acum am invatat sa astept si sa iau lucrurile pe rand si toate la momentul lor. Parca locurile nu mi se mai par atat de straine si nu mai am frica aceea de necunoscut. Am vazut ca se poate trai si fara prieteni fizic langa tine, insa nu o sa-mi ia nimeni niciodata speranta de a fi intr-un final cu ei. Am realizat ca este totusi un moment de tranzitie al vietii mele si ca voi trece peste el, numai ca nu acum.

Am noi vise, noi sperante, sau poate au reinviat cele vechi de mult inchise in sufletul si mintea mea. Nu stiu! Insa tot ce stiu este ca vreau sa razbesc si peste timp sa pot spune: sunt mandra de mine. Vreau sa spun ca am facut tot ce am vrut si ca nu regret deciziile luate. Si asa va fi, stiu, simt asta!

Trebuie doar sa am rabdare si sa las timpul sa-si faca treaba si sa-si puna amprenta. Imi dau seama ca in momentul de fata lupt degeaba impotriva lui, este mai puternic ca mine. Dar chiar daca a castigat o batalie, razboiul inca nu este terminat. Iar batalia finala am sa o castig eu. Teritoriile sunt inca in posesia mea, mai putin unul, insa si pe ala il voi recupera. Am cele mai de pret arme: speranta si pasiunea.

Am pasiune pentru viata si pentru tot ce este frumos in ea. Si am puterea de a da la spate tot ce este rau si urat. Am puterea de a ma compara cu natura in momentul de fata! Asa cum ea se regenereaza mereu asa fac si eu cu al meu suflet. Asa cum ea are anotimpuri, asa si sufletul meu le are. Renasc si ma reincarnez in acelasi trup mereu, pe zi ce trece! Voi razbi!