In ultima perioada am inceput sa admit, in mod repetat, ca nu inteleg in ce consta de fapt aceasta singuratate de care ne temem cu totii atat de mult si mai ales eu.
In fond, ce este ceea ce numim noi solitudine? Nu poate insemna doar lipsa oamenilor din jurul tau. Sunt momente cand degeaba esti inconjurat de anturaj, pentru ca in substrat tot singur te simti. Poti sta foarte bine langa o persoana pe care o consideri importanta si alaturi de tine; poti sa-i simti mirosul si atingerea, sa-i intelegi parca si gandurile, insa tot singur sa te simti. Sa se reduca totul oare la imposibilitatea celorlalti de a-ti intelege esenta?
Cum de te poti simti atat de singur pana si in momentele cand esti ovationat sau cand primesti un sfat dictat parca de o intelegere profunda? Deci nu este vorba doar de absenta fizica a celorlalti si nu are legatura nici cu ceea ce fac acestia. Atunci cu ce este relationata solitudinea?
Multi ar spune ca singuratatea ar putea merge mana in mana cu libertatea, insa pentru mine sunt doua lucruri antagonice. Daca singuratatea, in genere, ar simboliza momentul pierderii afectiunii, respectului, aprecierii altora fata de tine, de ce atunci nu esti capabil sa spui: “Foarte bine! Nu am nevoie de voi si de toate acestea. Acum sunt liber! Ma multumesc cu mine insumi.”? Acest fapt nu reprezinta oare o dovada ingrozitoare a lipsei de libertate?
Nu putem sa ne limitam doar la propria persoana, pentru ca tot ce intreprindem si gandim este, in fond, conditionat de existenta celorlati in viata noastra. Suntem, intr-un fel sau altul, sclavi ai altora asa cum si ei sunt, la randul lor, scalvii nostri. Deci pana la urma care este “stapanul”? Cred ca acest “stapan” poate lua diferite forme si avea multiple intelesuri. Poate fi la fel de bine un obiect, un loc de munca, un vis, un sentiment sau un om.
Putem “lega” singuratatea de lipsa unei comunicari eficiente sau de lipsa unei educatii sentimentate? Ne-am simti mai putin singuri daca am sti sa ne exprimam exact sentimentele prin cuvinte? Dar stau si ma gandesc ca exista atat de multi oameni pentru care totusi cuvintele nu isi au rostul. Sunt foarte multe persoane care comunica mult mai bine prin fapte si actiuni intreprinse decat prin cuvinte, pe care le considera fara esenta.
Deci, pana la urma, in ce consta aceasta singuratate de care imi este atat de frica si care imi apasa sufletul atat de tare?
nu ma asteptam sa aud de la tine cuvintele astea…dar probabil despartarea de prieteni te-a schimbat..:( oricum, ca sa iti raspund la intrebare: singuratatea este cea mai grea pedeapsa data oamenilor.singuratatea e sa stii ca nu ai pe nimeni sa-i spui bucuriile, necazurile,ca nu ai pe cine sa privesti, ca nu ai pe cine sa imbratisezi,ca nu ai pe umarul cui sa-ti pui capul si sa plangi.singuratatea e necomunicare. eu am trecut prin astfel de sentimente inainte sa-l cunosc pe el… si nu mai vreau inapoi.
singuratatea…esti in fata unei ‘oglinzi’,numai ca oglinda e intoarsa,nu se mai ‘reflecta’ nimic in ea…esti singur…singuratatea e atat de complexa poti exprima foarte multe prin ’singuratate’,numai cei care te cunosc stiu ’singuratatea’ de care vorbesti.ai dreptate,te poti simti atat de singur chiar daca esti inconjurat de un milion de oameni…si totusi,fi sigura ca exista foarte multe avantaje ale singuratatii,dar sunt sigura ca le stii…
de fiecare data cand ma gandesc la singuratate ma duce gandul la Adam , care chiar daca era in mijlocul Paradisului si putea sa aiba tot ce isi dorea , absolut totul, s-a simtit singur! insusi Paradisul nu avea nici o valoare fara cineva cu care sa se bucure de el ! Impresionant cum acest sentiment a anulat chiar si Paradisul!!!
e clar ca nu suntem construiti sa traim singuri !
Singuratatea este o permanenta a existentei umane. Se pune insa problema daca avem luciditatea s-o acceptam si in ce masura suntem pregatiti si inarmati ca sa-i facem fata.