Cat de mult te poti schimba intr-un an? Prin cate suferinte si bucurii poti trece?

A trecut un an deja de cand am ales un drum strain de mine, dar in acelasi timp croit parca perfect caracterului meu. Un drum satinat, carpit din loc in loc cu catifea ca sa acopere gaurile arsurilor de tigara.

Si a trecut tot un an de cand nu am mai scris. As putea scrie un roman din “paginile lipsa” ale vietii mele, insa daca…daca imi pierd intimitatea? daca intimitatea-mi este viata, atunci care-mi este viitorul? Prea multe intrebari. Prea putine raspunsuri!

Un an, o noua viata. Lupta continua, dezamagiri, rani sangerande, vise naruite in negura vietii “imbietoare” a strainatatii. Acest gust dulce-amar ce ramane dupa atatea incercari, iti da parca o stare de voma si de repulsie fata de propria-ti fiinta. Te condamni ca ai permis schimbarea ce ti-a secat sufletul. Ai cautat secretul unei vieti fericite, insa ai pierdut apartenenta la singurul real si ireal in acelasi timp: caminul tau, viata ta! Ti-ai cladit altul, poate mai frumos, mai plin de speranta, insa fara temelii, fara viata. caci noi nu mai avem viata, suntem aceeasi pe-afara doar de “fata”.

Pana si lumina ti se pare gri si apasatoare, pasarile canta a departare si simti cum viitorul trece parca pe langa tine. Spargi zidurile cetatii cersind libertate si odata cucerita nu stii ce sa faci cu ea. O indentifici ca pe-un neant ce-ti absoarbe si ultima faramitura de putere.

Te zbati si cersesti indurare. Te autocompatimesti si inconstient le ceri si celorlalti sa o faca. Te complaci in greselile facute si te multumesti cu viata a carei temelie este greseala si ignoranta fata de propria persoana.

Unde ne aflam plasati in infinitatea gandurilor noastre? De ce trebuie sa fim de fapt tot ceea ce nu suntem? Ne lipseste oare normalitatea sau suntem atat de afundati in ea incat nu realizam ca o respiram?!

Avida de cunoastere insa, paradoxal, ma limitez la putin. Ma simt obosita, dar plina de speranta. O legatura stransa cu mine insumi nu ma lasa sa stagnez. Imi cere sa-mi ofer minimul acceptabil din normalul meu pentru a razbate, ceea ce este inteles total gresit de cei ce cred ca ma iubesc prea mult. Dar cum poti vedea iubire in intinderea unei corzi sensibile pana la refuz? Nu uita ca exista mereu riscul de a se rupe si inlocuirea ei costa, uneori, o viata!

Cotidian. Tot ceea ne înconjoară este, în esenţă, cotidian. Puţini dintre noi dau însă atenţie lumii înconjurătoare şi persoanelor întâlnite, întâmplător, în decursul zilei.

De când sunt în acest oraş, numit de unii “dorinţă”, de alţii “calvar” şi alteori “acasă”, pentru a mă putea deplasa din cartierul în care locuiesc până într-o zonă ceva mai activă, mai zumzăitoare, trebuie să iau tramvaiul nr. 4.

Nimic nu este ca acasă. Nici măcar tramvaiul nu opreşte dacă nu îl faci atent. Sunt staţii peste tot, dar nu opreşte în fiecare. Totul este în funcţie de dorinţele tale. Simţi ca eşti cumva lăsat să deţii controlul, însă, în substrat, nu este aşa. Tot condus de el eşti! Eşti condus de monotonie şi de obişnuinţă. Aceaşi rută în fiecare zi! Aceleaşi şine lustruite de roţile metalice şi tăioase.

Urc în tramvai şi îmi găsesc un loc la geam. Mă aşez cu gândul că voi contempla oraşul cu blocurile lui anacromatice şi puse la întâmplare, fără un plan urbanistic bine pus la punct. Însă, ceva îmi atrage atenţia. Un sunet suav şi o voce cunoscută. Stau câteva secunde şi încerc să îmi dau seama unde am mai auzit acel glas. Nu după mult timp, realizez că nu vocea îmi este cunoscută, ci limba. Mă gâdilă la urechi şi îmi oferă o senzaţie de cald, de bine.

Mă face să mă simt acasă: este ROMÂNA!

Cât este de plăcut! Dar senzaţia nu durează. Altceva întrerupe “melodia”. Este o altă limbă. Mă uit avidă de cunoaştere în jur şi observ un omuleţ zgribulit de răceala aerului de afară, vorbind la telefon. Parcă se ceartă cu cineva, însă nu pot fi atât de sigură.

Este, totuşi, o limbă pe care nu o cunosc. Nu mă pot decide dacă este japoneză, chineză sau coreană, iar chipul nu i-l pot vedea. Stă cu spatele. Mă las păgubaşă şi încep să mă uit în jur, căutând, din vedere, acea persoană care îmi oferise atâta căldură prin simpla rostire a cuvintelor.

Nu reuşesc să îl localizez, iar panorama mă frapează. Mă uit la chipurile oamenilor şi gândul îmi fuge instantaneu la Biblie, la Noe. Tramvaiul se transformă rapid într-o arcă. De data aceasta nu este populată cu animale din fiecare specie, ci cu oameni din diferite colţuri ale lumii.

Simţurile îmi sunt ascuţite şi curiozitatea nu îmi dă pace. Aşa că observ cum suntem cu toţii în acest “tub pe şine”: români, chinezi, musulmani, spanioli, portoricani, cehi şi polonezi. Toate aceste naţii, pe o singură rută. Mergem în linie dreaptă, amestecându-ne cu italienii. Este un amalgam nebun de limbi şi de culturi. Mă simt obosită!

Fiecare cu figura şi cu probleme lui. Unii gesticulează agitaţi, fără a reuşi să se facă înţeleşi. Alţii povestesc parcă poveşti fantastice şi se amuză de cine ştie ce lucru. Este un amalgam de sentimente. Te simţi exclus şi îndepărtat, pentru că nu reuşeşti să întelegi cuvintele ce zboară în jurul tău.

În acelaşi timp, realizezi că nu eşti singurul în situaţia de a fi străin într-o ţară străină! Totul, până la urmă, îţi dă o senzaţie de căldură, de pace, de convieţuire în perfectă armonie cu tot mapamondul.

Te simţi oarecum liber să vizitezi despre fiecare naţiune întâlnită în acest tramvai nr. 4.Şi l-am putea numi, puţin forţat, “un tramvai numit dorinţă”!

In ultima perioada am inceput sa admit, in mod repetat, ca nu inteleg in ce consta de fapt aceasta singuratate de care ne temem cu totii atat de mult si mai ales eu.

In fond, ce este ceea ce numim noi solitudine? Nu poate insemna doar lipsa oamenilor din jurul tau. Sunt momente cand degeaba esti inconjurat de anturaj, pentru ca in substrat tot singur te simti. Poti sta foarte bine langa o persoana pe care o consideri importanta si alaturi de tine; poti sa-i simti mirosul si atingerea, sa-i intelegi parca si gandurile, insa tot singur sa te simti. Sa se reduca totul oare la imposibilitatea celorlalti de a-ti intelege esenta?

Cum de te poti simti atat de singur pana si in momentele cand esti ovationat sau cand primesti un sfat dictat parca de o intelegere profunda? Deci nu este vorba doar de absenta fizica a celorlalti si nu are legatura nici cu ceea ce fac acestia. Atunci cu ce este relationata solitudinea?

Multi ar spune ca singuratatea ar putea merge mana in mana cu libertatea, insa pentru mine sunt doua lucruri antagonice. Daca singuratatea, in genere, ar simboliza momentul pierderii afectiunii, respectului, aprecierii altora fata de tine, de ce atunci nu esti capabil sa spui: “Foarte bine! Nu am nevoie de voi si de toate acestea. Acum sunt liber! Ma multumesc cu mine insumi.”? Acest fapt nu reprezinta oare o dovada ingrozitoare a lipsei de libertate?

Nu putem sa ne limitam doar la propria persoana, pentru ca tot ce intreprindem si gandim este, in fond, conditionat de existenta celorlati in viata noastra. Suntem, intr-un fel sau altul, sclavi ai altora asa cum si ei sunt, la randul lor, scalvii nostri. Deci pana la urma care este “stapanul”? Cred ca acest “stapan” poate lua diferite forme si avea multiple intelesuri. Poate fi la fel de bine un obiect, un loc de munca, un vis, un sentiment sau un om.

Putem “lega” singuratatea de lipsa unei comunicari eficiente sau de lipsa unei educatii sentimentate? Ne-am simti mai putin singuri daca am sti sa ne exprimam exact sentimentele prin cuvinte? Dar stau si ma gandesc ca exista atat de multi oameni pentru care totusi cuvintele nu isi au rostul. Sunt foarte multe persoane care comunica mult mai bine prin fapte si actiuni intreprinse decat prin cuvinte, pe care le considera fara esenta.

Deci, pana la urma, in ce consta aceasta singuratate de care imi este atat de frica si care imi apasa sufletul atat de tare?