Nu am mai scris de mult! Am si uitat cat de bine imi face, si sentimentul de implinire de la sfarsitul unei pagini. Cred ca nu am facut-o pentru ca mi-a plecat “editorul” ).  Stateam si ma gandeam acum de ce nu am mai scris. De ce cat timp ma simteam straina a fost un drog atat de constructiv si un medicament efervescent, si acum l-am dat uitarii?! Nu ca acum nu as mai fi straina, insa acum am invatat sa astept si sa iau lucrurile pe rand si toate la momentul lor. Parca locurile nu mi se mai par atat de straine si nu mai am frica aceea de necunoscut. Am vazut ca se poate trai si fara prieteni fizic langa tine, insa nu o sa-mi ia nimeni niciodata speranta de a fi intr-un final cu ei. Am realizat ca este totusi un moment de tranzitie al vietii mele si ca voi trece peste el, numai ca nu acum.

Am noi vise, noi sperante, sau poate au reinviat cele vechi de mult inchise in sufletul si mintea mea. Nu stiu! Insa tot ce stiu este ca vreau sa razbesc si peste timp sa pot spune: sunt mandra de mine. Vreau sa spun ca am facut tot ce am vrut si ca nu regret deciziile luate. Si asa va fi, stiu, simt asta!

Trebuie doar sa am rabdare si sa las timpul sa-si faca treaba si sa-si puna amprenta. Imi dau seama ca in momentul de fata lupt degeaba impotriva lui, este mai puternic ca mine. Dar chiar daca a castigat o batalie, razboiul inca nu este terminat. Iar batalia finala am sa o castig eu. Teritoriile sunt inca in posesia mea, mai putin unul, insa si pe ala il voi recupera. Am cele mai de pret arme: speranta si pasiunea.

Am pasiune pentru viata si pentru tot ce este frumos in ea. Si am puterea de a da la spate tot ce este rau si urat. Am puterea de a ma compara cu natura in momentul de fata! Asa cum ea se regenereaza mereu asa fac si eu cu al meu suflet. Asa cum ea are anotimpuri, asa si sufletul meu le are. Renasc si ma reincarnez in acelasi trup mereu, pe zi ce trece! Voi razbi!

Iata cel mai bun medicament pentru suflet: cuvinte venite din suflet, de la o prietena pentru o prietena! Sunt cuvinte care mi-au amintit cine sunt. Si ii multumesc Aurei, prietena mea de suflet, pentru aceste momente atat de placute.

“Raluca

Pentu mine va fi tot timpul Ralu, un diminutiv care ascunde atat de multe calitati in acest minuscul cuvant. E o fiinta ca oricare alta dar se diferentiaza ca noi toti prin caracter, temperament si personalitate. Ai sanse sa gasesti doua amprente la fel, dar doua fiinte ca ea nu.
Un inceput al personalitatii este sensibilitatea de care da dovada la fiecare cuvant pe care il rosteste printre zambetul ei permanent instalat pe buze, plange cand trebuie sa planga si rade cand trebuie sa rada. Ranita de prea multe ori si dezamagita de lumea din jur si-a gasit tot timpul sprijinul in ea si incurajarea celor din jur a venit doar ca varful piramidei ei. Vrea sus, sa se ridice si ambitiea si vointa nu o vor lasa niciodata, avand pretentii de la ea tot timpul, si a pierde nu ii este un verb caracteristic niciodata si in nici un domeniu. Pasarea Phoenix cred ca de la ea a furat multe ocolisuri si multe invataminte. Oricat de matur ai fi si oricat de serios ai fi, stie sa-ti aduca zambetul pe buze, si stie sa te unga cu lacrima care ii curge atunci cand sufera alaturi de tine, nu exista falsitate, nu are loc falsitatea in sufletelul ei. Este un om visator, care in sinea ei si-a propus multe, si nu va zice nimanui secretul ei decat cand considera ea ca merita divulgat, cand deja are pasii facuti in siguranta spre varful idealului propus. Iubeste frumosul, esteticul, ii place sa se complice in cuvinte. Si numai cei care o cunosc o vor intelege. Ii place sa scrie ganduri, prinse printr-o putere mirifica si puse pe hartie, rabdand seara de seara ca cineva sa o inteleaga si sa-i valorifice talentul.

Cel mai precis uita-te in ochii ei mari de un caprui sincer, si ai sa-i citesti cu usurinta sufletelul, ambitia, tristetea… si daca te uiti atent ai sa vezi daruirea pentru tot ceea ce e atins de manutza ei. Face totul cu multa implicare si foarte multa dragoste. Stie sa jongleze cuvintele, sa-ti incurce mintea in asa fel incat daca nu esti atent la ce citesti… nu vei intelege nimic… cand o citesti trebuie sa o cunosti mai intai si apoi sa-i intelegi scrisul si cuvintele. De vorbit… te unge acolo unde tie mai drag, are o voce calma si calda, imposibil de refuzat in cazul unui « te rog »

Puternica fiinta, dragalasa, iubitoare, saritoare, ambitioasa, desteapta, inteligenta, si pot face destule pleonasme de genul asta, cand e mult mai simplu …. Ralu este Ralu,

Imposibil sa nu o iubesti !”

M-am surprins scriind cu picurii de ploaie de pe geamul aburind, numele celor dragi, sperand sa-i simt mai aproape. Ascult zumzetul monoton al ploii ce cade incet si ma surprind intinzand mana spre perdeaua de diamante marunte. Raceala acestora imi da fiori pe sira spinarii.

Stiu ca este acelasi fior pe care l-am simtit si acum cateva zile. Este raceala si frigul m-a cuprins cu totul, nelasandu-ma sa ma pot incalzi. Inceputurile sunt intotdeauna cele mai dificile, iar cand esti strain intr-o tara alta decat a ta, inceputul il vezi percepi uneori ca pe un sfarsit.

Hmm!!! Mama, la prima ei plecare mi-a spus cu zambetul pe buze, dar cu o durere in ochi: “Lasa mami, primele trei luni vor fi mai grele, apoi va fi si mai greu!”. Şi cata dreptate avea!

Intr-adevar, este foarte greu pana iti gasesti un scop si realizezi ca esti util la ceva. Pana reusesti sa cunosti lumea si apoi sa-i faci prieteni. Cateodata nu este de ajuns sa ai doar familia aproape.

Eu ma consider totusi una dintre norocosi, pentru ca am langa mine persoana care ma sustine neconditionat si imi intelege toate starile prin care trec, dandu-mi sfaturile cele mai bune. Ea este una dintre persoanele care a reusit sa razbeasca. Este vorba despre MAMA!

Mi-am dorit atat de mult sa fiu langa ea si uite ca acum am reusit. Sunt implinita, insa nu pe deplin si ea intelege asta, suferind pentru mine, in tacere. Ma doare cand realizez ca uneori, langa acea bucurie imensa ca ma are langa ea se alătura si durerea pe care sufletul meu o simte acum, din cauza departarii de universul care m-a avut in grija timp de aproape 23 de ani.

O alta zi scursa inutil. Imposibilitatea de a te comporta normal intr-o lume noua, nu face decat sa te ajute sa meditezi la propria persoana. Zilele astea m-a tot macinat o intrebare: reprezint oare o autoritate pentru mine insumi in momentul de fata? Fiecare moment al vietii este marcat de o persoana sau mai multe. Pe langa mine s-au perindat mai multe, insa putine mi-au ramas aproape. Este adevarat ca nu fiecare a adus o schimbare vietii mele. Si sincer, nici nu as fi vrut. Însa fiecare a avut un loc intr-unul dintre miile de sertarase ale inimii mele. Si oricare dintre acesti prieteni are propria lui parere despre mine de povestit. Care dintre ele se apropie mai mult de adevar şi cat atat de sigur pot fi de obiectivitatea relatarilor lor?

Cineva, o prietena draga mie, citind ce am scris pe blog, mi-a spus ca un om ajunge sa se cunoasca dupa ce s-a lovit de foarte multe praguri si de usi inchise. Si are foarte mare dreptate! Insa pe mine ma preocupa intrebarea: oare in asemenea relatari despre mine ce

pondere are adevarul? Mereu am mers pe principiul ca adevarul este undeva la mijloc si ca pentru a-l afla trebuie sa asculti cat mai multe pareri. Dar oare adevarul meu este si al celor din jur?

Din pacate, nu toti cei care te inconjoara au ochii mintii deschisi si sunt doritori sa afle adevarul. Multi sunt doar trecatori prin viata ta, fara sa simta necesitatea de a descifra pagini paralele. Dar daca intreprindem incercarea de a cunoaste viata cuiva sa fie oare vreodata aceasta tentativa incununata de succes?